Prima dată am început să alerg acum 2 ani (la 37 de ani), răspunzând la o provocare: alergare pe munte, 14 km, individual, dar unde au participat mai mulți colegi din echipă. Nu știam cum va fi, ce mă va aștepta, cum o să reușesc să alerg. Nu mai alergasem mai mult de 1 km din liceu, la probele sportive de la ora de educație fizică. Am descoperit la antrenamentele individuale (făcute după ureche) și în cursa montană că îmi pot controla respirația, că pot să alerg, să mișc un picior după celălat, că pot privi în jurul meu, că pot să simt aerul în plămâni, pe frunte. Am găsit bucuria de a face ceva pentru mine, ceva ce nu credeam că pot face. Am aflat că, uitându-mă cu bucurie la ce este în jur atunci când alerg, pot să merg mai departe, încă un pas, încă unul… și pot privi altfel lumea. Când am alergat în echipa ATU (prima alergare de echipă din viața mea) am aflat că pot să mă uit și la colegi, să le simt starea, să caut o privire, un gest, să ofer suport, atenție, bucurie, conexiune. Am aflat că timpul și efortul nu mai sunt esențiale. Fiind atent la cel de lângă tine, să integrezi echipa, să o armonizezi, să comunici subtil, să te conectezi – toate acestea aduc multă valoare și consistență acelor clipe. Bucurie și conexiune ar fi două cuvinte ce definesc pentru mine mișcarea în echipă!

Publicat pe: ATU Consulting