Când vezi așezarea vârstelor omului în cerc, în 7 etape, unde 1 este stadiul intrauterin, 7 este trecerea în neființă, iar la stadiul 4 este adultul tânăr, cel care vede pasiunea, o recunoaște și îi dă sens; atunci iți dai seama că această etapă e la mijlocul cercului, că are la stânga și la dreapta câte 3 alte stadii, ca niște aripi deschise, aripi ce susțin pasiunea, o definesc, îi dau valoare și consistență.  Pasiunea (re)cunoscută e  fundație a vieții. ”Pune pasiune in tot ceea ce faci și nu va mai trebui să muncești o viață întreagă.” era un citat la modă. As zice mai degrabă: pune pasiune în tot ceea ce faci și vei avea o viață întreagă, împlinită.

Dar ce se întâmplă cu noi atunci când pasiunea devine obsesie, devine deranjantă, ne consumă, devenim încrâncenați, mânați de dorința de a dovedi ceva, cuiva (chiar noua înșine) că acesta este drumul nostru? Pasiunea în exces, când nu mai e făcută cu plăcere, ce ajunge într-o zona de disconfort, în care devine chinuitoare. Când ascundem sub covor aspecte ale vieții noastre care nu ne plac, nu vrem sa ne uitam la ele, atunci le acoperim  prin alunecarea în ”pasiune”. Ne uităm la noi din perspectiva viitorului și iluziilor noastre construite pe o fantezie rațională și ajungem să facem excese în privința corpului fizic și a stimulării simțurilor, să ne reconfirmăm rațiunea pentru care avem acea ”pasiune”, să ne reconfirmăm că suntem vii. Oare cum e să trăim pasiunea cât mai intens fără să devină o povară? Răspunsul la aceste întrebări nu e la îndemână, e ascuns adânc în ființa noastră. Putem să îl căutăm.

Dar oare cum vedem pasiunea trăită de alții, cu ce ochi o privim/simțim? Ce ne atrage sau ne deranjează când alții își trăiesc viața cu pasiune? Se spune că ce vezi în celălalt dar nu-ti dă pace, te enervează, te tulbură, îl ai și tu în tine, există, ar vrea să iasă din umbră și să se manifeste. Suntem uneori invidioși pe cei care simt pasiunea și o trăiesc așa cum vor, cum simt. Când suntem deranjați de felul cum trăiesc alții un concert, o melodie, o pictura sau o poezie, am putea să ne oprim o clipă, să ne întrebăm: oare ce trezește în mine felul cum trăiește celălalt? Oare tânjesc după felul lui de a fi să fie al meu și să pot trăi/simți și eu așa?

Se poate defini omul ca fiind sumă de atomi înzestrați cu emoții. Aceste emoții ne dau darul pasiunii și energia de a îl urma. Îmi doresc mie și celor din viața mea să avem curajul, puterea și înțelepciunea de a ne urma chemarea pasiunii, să avem deschiderea de a o recunoaște și de a ne lăsa pradă unei dulci și fecunde contopiri cu propria pasiune pentru viață.