Acum 20 de ani, un tânăr avea de gândit un discurs aniversar: terminarea liceului. Forțat de context (era șef de promoție) trebuia să își expună gândurile în fața unei audiențe. Nu i-a fost ușor, dar mânat de căldura ce o simțea în piept s-a așezat la birou să își aștearnă gândurile pe hârtie. Ideile au curs una după alta. Scria cu freamăt, vârtos, cu bucurie și elan, cu determinare și cu speranță. Credea ca va schimba ceva, că va fi auzit, ascultat, că va fi un discurs inovator, că va da un țel, un ghid în 2 pagini pentru viață. Era crud, nu văzuse încă aproape nimic din ce poate fi viața. Trăia cuvintele. Spera sa le dea forță, viață, speranță. În câteva minute a scris 90% din textul final. Visa.

Iată ce scria:

”Stimat și iubit auditoriu,

Sunteți aici de față la desăvârșirea unui nou act creator. Toți cei ce sunteți prezenți aveți  partea voastră la această întâmplare: unii ca obiect de lucru și ca subiect al muncii, alții doar ca truditori, sau poate doar ca factori externi ce au influențat evoluția acestei noi generații de tineri, printre care, o spun cu mândrie, mă număr și eu. Nu e nevoie sa va spun că noi suntem asemenea semințelor sau clipei prezente în care se încheagă tot trecutul, iar viitorul își are bine înfipte rădăcinile. Nu căutați prea departe și veți vedea urmele lăsate în noi de lupta ce o ducem permanent cu noi înșine, lupta dintre copilărie, nu demult trecută și adolescență, spre maturitate. Semnele lucrurilor viitoare se întrevăd de pe acum, dar oare se vor confirma? Timpul, doar timpul, împreună cu viața, pot da răspunsul la această întrebare.

Fiecare om caută fericirea, așa cum o vede el, însă fiecare în felul său. De aceea suntem atât de diferiți unii de alții, și totuși ne asemănăm atât de mult. Aceasta este viața: un sistem cu o mulțime de ecuații-oameni și practic o infinitate de necunoscute-caractere. Dacă nu ar fi așa totul ar fi prea monoton; și așa uneori ne limităm la a utiliza șabloane și imitații. Vechiul dicton: ”Cunoaște-te pe tine însuți” nu mai are uneori aceeași valoare, nu mai trezește in conștiința oamenilor scânteia ce aprinde soarele. Se duce o politică a desensibilizării, tindem să devenim mașini biologice, dar prin ei, cei alături de care sunt datorită vârstei, omenirea mai are o șansă în plus. Nu căutați a înțelege sau a dezvălui misterul adolescenței. Poate că nici nu există…și chiar dacă ar fi, atunci ar trebui adâncit și mai mult. Febra tinereții este aceea care menține temperatura normală în lume. Când febra tinereții scade, restul omenirii tremură de frig.

Nu am pretenția ca vorbele mele să fie reprezentative pentru o sumă de suflete tinere și înfierbântate, doritoare de a-și trăi viața după propriile coordonate. Dar nu încercați să-i opriți. Niciodată nu putem știi ce va rezulta din încleștarea dintre o forță irezistibilă și un obiect de neclintit. Acum ar putea să iasă o nouă generație mai lămurită în focul sacru al vieții. Dumneavoastră doamnelor și domnilor profesori sunteți pilonii de susținere, rampa de lansare pentru acești tineri ce se vor sprijini toată viața pe învățăturile dumneavoastră. Cuvintele noastre de mulțumire vor fi faptele noastre. E drept că viața e formată din urcușuri și coborâșuri și deci greșelile sunt aproape inevitabile, astfel n-am ajunge înțelepți; însă vorbele nu pot exprima totul.

Închei urându-vă dragi absolvenți succes, viitorilor absolvenți le doresc să ne depășească, iar fiecăruia dintre cei prezenți, în parte: să ajungă în țara fericirii… pe care o poartă în sine.”

20 de ani mai târziu s-a așezat într-o zi la calculator, și a scris din nou. Scria despre viață. Așa cum o vedea după 20 de ani de când a scris mesajul de mai sus. Era cu mai multe cicatrici, bucurii, vise, emoții. Nu era foarte diferit de cel ce gândise vorbele cu ani în urmă. Reînnodase firul. Își descoperise o resursă.